J. Edgar este unul dintre cele mai complexe filme ale lui Clint Eastwood.
La batranete, J. Edgar Hoover (Leonardo DiCaprio) – inamovibilul director al FBI-ului, considerat cel mai puternic om din America – isi dicteaza memoriile, iar noi le vedem ilustrate, dar oare trebuie sa le si credem daca le vedem? Admirabil de nerespectuos cu normele genului istoric-biografic, J. Edgar al lui Clint Eastwood e un film care se pune singur sub semnul intrebarii ca reprezentare a istoriei, incurajand fatis, la spectator, suspiciuni de artificialitate. Suspiciunile sunt cu atat mai binevenite cu cat e vorba despre viata unui specialist (si cooptator al Hollywood-ului) in fabricarea de imagini pozitive ale propriei activitati.
De-aici momentul in care un alt personaj incepe sa chestioneze autenticitatea unor detalii pe care spectatorul le vazuse cu ochii sai. In pofida unor asemenea efecte distantatoare (printre care mai poate fi socotit si machiajul oarecum artificial care-i imbatraneste pe actori), J. Edgar nu-si refuza privilegiile traditionale ale genului: acela de a incerca sa cuprinda, asemenea unei fresce (desi stilul de lucru al lui Eastwood nu se caracterizeaza prin migala necesara frescei, ci prin graba proprie schitei), cat mai multe date si figuri de importanta istorica; sau acela de a-si psihanaliza protagonistul, a carui ambitie de a dobandi putere asupra celorlalti prin aflarea secretelor lor sexuale are ca pret inhibarea propriei (homo)sexualitati.
Un „psycho“ hitchcockian (cu tot cu mama dominatoare) ce devine un cetatean Kane, Hoover-ul regizorului Eastwood reprezinta si fata intunecata a mitului intrupat (intr-o lumina mai avantajoasa) de actorul Eastwood in seria Dirty Harry: politistul dispus sa incalce legea ca s-o apere mai bine.