Istoria Artei intr-a doispea!
Intr-o discutie despre arta contemporana cu o buna prietena am ajuns sa comentam aspectul ermetic in care se plaseaza majoritatea artistilor contemporani. Acesta este unul dintre reprosurile pe care le tot aud: arta contemporana se consuma inutil intr-un joc cerebral, izolat de realitate in care codul este bine ascuns prin discursuri subtile de catre curatori.
Pot spune ca o parte din argument imi suna bine in urechi, mai precis acea parte care spune ca, cel putin in anumite practici artistice bienale, curatorii imagineaza un discurs autograf si sec care devine el centrul de interes al artei. Pe de alta parte mai niciodata arta n-a fost un exercitiu cultural complet accesibil publicului larg fara o minimala introducere. Exista un cod interpretativ care trebuie asimilat.
Nici macar atunci cand arta era ustensila religiei lucrurile nu erau chiar asa de accesibile. Trebuia sa sti macar povestile din biblie. Iar societatea isi scolea oamenii in sensul acesta. Noi acum n-o mai facem. Nu exista in toata curicula scolara un an in care sa se predea obligatoriu istoria artei universale.
Arta e considerata un fel de hobby. In felul acesta n-o sa putem sa construim un receptor de arta instruit si responsabil. Spatiul public va arata deplorabil pentru ca reactia oamenilor va fi minimala. De aceea in prioritatile unui primar roman nu va intra niciodata o galerie municipala de arta contemporana. Vom face non-stop borduri si flori crezand ca ne ocupam de bunastarea oamenilor.
Iar cand vom construi statui, vom fura turnand bronzuri scarbavnice langa marmuri de proasta calitate. Si iata cum am ajuns din nou sa vorbesc "de dulce" despre Teapa, Paiate si Cal.