Ursul lui Dan Chisu e cea mai putin disfunctionala comedie populara romaneasca din recenta serie ce mai cuprinde Nasa, Buna! Ce faci? si La bani, la cap, la oase.
Atunci cand un batran urs de circ e furat (chiar de directorul circului), pentru a-i servi drept tinta unui vanator german (dispus sa plateasca bani grei ca sa impuste un urs romanesc), intreaga trupa porneste pe urmele lui – dresorul, piticul, magicianul etc., majoritatea imbracati in hainele lor de scena. Gonind cu ursul spre locul de intalnire cu vanatorul, directorul se intalneste cu niste ursari; ca urmare a intalnirii, ursul lor o ia razna. La randul lui, vanatorul german (si el imbracat tot in costum specific) risca sa rateze intalnirea, fiind retinut la o nunta de rromi.
Cu alte cuvinte, Ursul – cel de-al doilea film scris si regizat de Dan Chisu – e (inca) un carnaval balcanic: unul plasat in Romania anului 1990 si marcat in consecinta de o oarecare ambitie de a reflecta carnavalul mai mare al vietii romanesti din acele prime luni de libertate, dar nu peste masura de marcat – ambitia sa principala e aceea de a fi, pur si simplu, colorat si zgomotos (dar coerent). Ceea ce si este, desi ingeniozitatea demonstrate de Chisu e strict una de impresar, nu una de scenarist-regizor. Ce vreau sa spun prin asta e ca filmul se tine doar in anecdota pe care o spune, nu si in tehnica spunerii ei – aceasta e rudimentara; se tine doar in atractiile (ursi, ursari, pitici de circ) cu care umple ecranul, nu si in vreun mestesug special al umplerii lui – genul asta de mestesug (numit si stil regizoral) e complet absent. Pe de alta parte, aceasta "inocenta“ a cineastului Chisu – aparenta lipsa a unei constiinte mai dezvoltate a traditiilor cinematografice si, implicit, aparenta lipsa a anxietatilor legate de propriul lui loc in vreo traditie – garanteaza un carnaval balcanic mai cinstit decat Nunta muta sau Concertul.