De Citit : Editoriale

Cafeaua sfarsitului lumii

| 27 ianuarie

Sunt lucruri mai tari decat cele mai tari lucruri.

Toate lucrurile au un sfarsit. Ar trebui sa ne temem de ele si nici sa nu ne mai nastem? Pentru Loreta, cel mai important lucru, mult inaintea marilor intrebari legate de viata si de moarte, inaintea hranei si a reproducerii, sta in cafeaua de dimineata, cu o tigara.

Ar putea spune ca s-a nascut, a trait si va iesi din scena numai pentru a indeplini ritualul sacru. Ibric, cafea pe care o macina ea, cu manusita ei (nu cumpara mai mult de 50 de grame, intotdeauna de la acelasi armean, care i-o aduce, hat, din Columbia), zahar cubic, lingurita de argint, portelan de Rosenthal. Cu aceeasi lingurita pune in crestetul cafelei un strop de apa rece. E un secret bunicesc, de care e tare mandra. Cu cafea s-a-mbarligat si de la cafeaua sfanta de dimineata s-a si despartit. N-a vrut sa urce-n automobil pana nu-si va fi savurat licoarea, pana nu va fi strivit ultimul muc, inconjurata de fumuri. “Femeie, esti nebuna! Intarziem ca naiba! Hai, misca-ti c…!”. Pe-a ei a ramas. Cand au chemat-o la spital, pentru maica-sa, cu noaptea-n cap, ea si-a legumit cafeluta si nu s-a dat dusa pana nu s-a incheiat, tacticos, la ultimul gest: spalarea cescutei si golirea scrumierei. Fireste, a ajuns cam tarziu. Batrana isi daduse duhul. “Pai, a intrebat Loretta, era constienta cand m-ati sunat?”, “Nu.” “Eh!” – si a dat din mana a lehamite. “Ce sa vad? Aia nu era mama!”.

Acum sta protapita-n fereastra si-si pandeste vecinii, printre colacei. E dulcea amorteala de dimineata. Cand colo, numai ce se protapeste in fata ei un inger cu un borcan, secondat de o cotoroanta vinetie: “Gata, Lore, ti-a sunat ceasul. Hai, sa plecam!” Dar ea i-a sfidat, darza si neinduplecata. Nu s-a dat dusa pana cand nu a spalat cescuta si n-a aruncat chistoacele stinse si scrumul la cos.