Am cheia de la capodopera
Sincronicitatea este atunci cand doua intamplari, aparent complet separate, sunt percepute ca avand un inteles comun. Termenul a fost ales de Carl Gustav Jung. Intr-o frumoasa sincronicitate, am apucat sa vad Antichrist-ul lui Von Trier abia acum, cand sunt in plin studiu jungian. Nu cred ca poate fi mai bine inteleasa capodopera excentricului introvertit decat in cheia lui Jung. Dupa ce a creat regurgitari in publicul de la Cannes, Antichrist a avut putina cautare mai ales la noi, tara crestina si purichiana. Asa ca, pe scurt, amintesc ca e vorba de un El si o Ea care, dupa moartea accidentala a bebelusului lor, decid sa plece la cabana lor din padure pentru a-si infrunta durerea. De-a lungul peisajelor frumoase si a muzicii, Ea cedeaza tot mai greu eforturilor lui de-a-i explica terapeutic ca durerea e necesara. Logic si constant, El incearca in continuare. Dar lucrurile o iau razna. Ea devine tot mai nebuna, El incepe sa aiba viziuni.
Daca nu as fi terminat taman acum arhetipurile lui Jung, as fi luat filmul drept o alegorie a cuplului. Si as fi etichetat probabil in surdina cu aceleasi cuvinte pe care le-au folosit o gramada de feministe la adresa danezului. „Feminist“, „simplist“, „bolnav“, „nevrotic“. Dar Trier e mult mai mult. Cele doua personaje sunt doua forte: constientul si inconstientul. El este un constient puternic, un animus ajuns in penultima faza, cea de cuvant. El incearca sa ii aduca aminte, sa ii prevada, sa ii dea constanta Ei, inconstientului adanc, instinctiv, violent, care, nedirectionat, nu stie care e dreapta si care e stanga. O greseala importanta in poveste. Dafoe, macabru de potrivit, incearca pana in ultima clipa sa o contina, sa o cunoasca samanic prin animale, sa opreasca un inconstient care vrea sa erupa. Ea insa e legata de natura, fara ratiune, iar natura este biserica lui Satan. Cea care seamana atat de tare cu Dumnezeu, dar ii lipseste autoconstientizarea, perceperea timpului, constiinta. In toti se duce lupta asta. Instinctele, tenebrele noastre evoluate in miliarde de ani provoaca de sute ori pe zi tanara si de fragila ratiune. Si filmul da si aici un indiciu. Echilibrul se duce naibii cand este rupt lantul cursivitatii vietii. Pentru ca daca natura e biserica satanei, in limbajul lui Trier Dumnezeu este constiinta care poate sa o controleze. Orice sincopa este pedepsita in final. Bravo, Lars!